Distribuția, procesarea și stocarea ionilor de magneziu în corpul uman:

Într-un corp uman care cântărește 70 kg există aproximativ 24 g de magneziu (această valoare variază de la 20 g la 35 g, în funcție de sursă). Aproximativ 60% din această cantitate este în os, 29% în mușchi, 10% în alte țesuturi moi și doar 1% în fluide intracelulare. În organismele vârstnicilor (peste 60 de ani), conținutul de magneziu este redus la 60-80% din conținutul în țesuturile copiilor.
Cel mai mare conținut de magneziu include țesuturi cu cea mai mare intensitate a proceselor de metabolism, precum creierul, mușchii (aproximativ 9,5 mmol / kg), inima (aproximativ 16,5 mmol / kg), ficatul și, din păcate, și țesutul cancerului (aproximativ 8 mmol / kg) . Eritrocitele conțin de trei ori mai mult magneziu (2,4-2,9 mmol / L) decât plasma (0,8-1,6 mmol / L). Majoritatea proceselor fiziologice dependente de magneziu depind de prezența formei ionizate a elementului intracelular.
Datorită proprietăților homeostatice ridicate ale plasmei, magneziul și alte elemente sunt prezente în ea la o concentrație constantă, ele sunt, de asemenea, asociate cu proteinele plasmatice și alți compuși chimici care determină nivelul acestora, deci determinarea nivelurilor de magneziu în plasmă este foarte nesigură. Condițiile medicale din corpul uman au un efect redus asupra nivelurilor elementelor din plasmă, în timp ce perturbă foarte mult homeostazia elementelor ionizate intracelular.

Absorbția ionilor de magneziu are loc mai ales în jejun și ileum unde predomină mediul acid. Absorbția are loc în două etape:
• prin transport pasiv, bazat pe fenomenul gradientului electrochimic;
• difuzia facilitată de proteina purtătoare TRPM6 (potențialul receptor tranzitoriu melastatină) localizată în celulele epiteliale intestinale.
Absorbția de magneziu este paralelă cu absorbția apei. Acest proces este mai eficient atunci când durata sa este mai lungă. Gradul de absorbție depinde direct de gradul de ionizare a elementelor, de echilibrul dietei și de homeostază hormonală. Absorbția de magneziu este mai rapidă într-un mediu acid, cu o dietă bogată în proteine animale, grăsimi nesaturate, vitamina B6, sodiu, lactoză, vitamina D, cu o secreție adecvată de insulină și hormon paratiroid în sânge. La rândul său, absorbția de magneziu este inhibată de: alcalinizarea mediului înconjurător, unele proteine, unele grăsimi, acizi grași saturați care formează compuși insolubili cu magneziu, fibre alimentare, acid fitic conținut de cereale, acid oxalic găsit în multe plante (rubarb, spanac, șorel), exces calciu (de aici și produsele lactate simultane), alcool, fluoruri și fosfați. Trebuie amintit că unele medicamente inhibă și absorbția magneziului.
Magneziul este, în general, un element greu de absorbit. S-a calculat că doar aproximativ 30% din magneziu consumat de om este absorbit zilnic (din care 10% în mecanismul de difuzie pasivă). Restul rămân expulzați în diverse moduri. Toate tipurile de boli intestinale de la proliferativ la boli autoimune au un impact direct asupra acestui proces.
Stabilitatea nivelurilor de magneziu în țesuturi determină nu numai absorbția intestinală eficientă și nedisturbată, ci și reabsorbția corectă a elementului în partea ascendentă a nefronului.

Magneziul este un ion în principal intracelular. Mai mult de jumătate din magneziu se găsește în oase, aproximativ un sfert se află în mușchi și aproximativ un sfert este distribuit în întregul corp, în principal în sistemul nervos și în organele cu activitate metabolică ridicată, precum ficatul, tractul digestiv, rinichii, glandele endocrine. Rezerva de magneziu este probabil localizată în principal în oase.
În prezent, însă, avem puține cunoștințe despre mecanismele de transport ale magneziului în celulă și menținerea unei concentrații crescute a acestui element intracelular. Cu toate acestea, știm că absorbția de magneziu se datorează în mare parte difuziei facilitate și depinde de multe procese metabolice și hormonale ale organismului.
Se știe că vitaminele B6 și D, precum și insulina sunt capabile să crească conținutul de magneziu intracelular, unde adrenalina sau cortizolul funcționează exact invers.
excreție
Principalul organ care elimină magneziul din corpul nostru sunt rinichii. Cantități mici din acest element sunt, de asemenea, excretate prin intestine și, de asemenea, cu transpirație. Rinichii sunt responsabili pentru concentrația adecvată a magneziului în spațiul extracelular.
http://www.e-manus.pl/